mersultreburilor

De astăzi, voi relua publicarea de micro-știri pe această pagină. Nu doresc să țin evidența știrilor cotidiene, ci să scriu o cronică subiectivă, abordând doar subiectele pe care eu le consider mai interesante. Sper să vă placă!

Despre Suflet

Despre suflet nu se vorbeste niciodata. Toate preocuparile zilnice converg in jurul saturarii stomacului si asigurarii confortului corpului fizic – caldura, apa calda, electricitatea, imbracaminte, incaltaminte, diverse obiecte sau servicii. Mai mult, din cauza convertibilitatii atat a nevoilor, cat si a activitatilor noastre in bani, preocuparile noastre zilnice converg in jurul castigarii banilor. Si cu sufletul cum ramane? Sufletul se hraneste si el, indirect, din banii pe care ii castigam – cu un concert, o carte, o vacanta, un dar facut altcuiva... Totusi, foarte putin, prin comparatie cu nevoile corpului. De aceea, in societatea noastra consumerista, avem corpuri obeze si suflete malnutrite. Cu toate astea, corpul si nevoile lui incap foarte bine, la final, intre patru scanduri. Adevaratul sens al vietii incepe abia atunci cand ne decidem sa investim preponderent in suflet, in “lucrul cel nemuritor”. Adevarat, veti spune, dar literatura, arta, muzica nu tin de foame. Depinde care este foamea voastra prioritara: cea de proteina sau cea de Absolut. Nu va infometati sufletul prea mult, caci spitalele de nebuni au devenit prea-pline de flamanzi sufleteste, la fel cum cimitirele, de satui trupeste!Despre suflet nu se vorbeste niciodata. Toate preocuparile zilnice converg in jurul saturarii stomacului si asigurarii confortului corpului fizic – caldura, apa calda, electricitatea, imbracaminte, incaltaminte, diverse obiecte sau servicii. Mai mult, din cauza convertibilitatii atat a nevoilor, cat si a activitatilor noastre in bani, preocuparile noastre zilnice converg in jurul castigarii banilor. Si cu sufletul cum ramane? Sufletul se hraneste si el, indirect, din banii pe care ii castigam – cu un concert, o carte, o vacanta, un dar facut altcuiva... Totusi, foarte putin, prin comparatie cu nevoile corpului. De aceea, in societatea noastra consumerista, avem corpuri obeze si suflete malnutrite. Cu toate astea, corpul si nevoile lui incap foarte bine, la final, intre patru scanduri. Adevaratul sens al vietii incepe abia atunci cand ne decidem sa investim preponderent in suflet, in “lucrul cel nemuritor”. Adevarat, veti spune, dar literatura, arta, muzica nu tin de foame. Depinde care este foamea voastra prioritara: cea de proteina sau cea de Absolut. Nu va infometati sufletul prea mult, caci spitalele de nebuni au devenit prea-pline de flamanzi sufleteste, la fel cum cimitirele, de satui trupeste!

Cielo utilitar, varianta de salubritate

Într-o zi am întârziat rău de tot să fac aprovizionarea cu bobițe pentru câine. Am ajuns la ora 16:10, știind că magazinul închide la și jumătate. Totul era deja ferecat, obloanele, trase. Ce să mă fac? Mi-am amintit că vânzătorul mi se destăinuise la vizita anterioară că, uneori, când se plictisește că n-are clienți, se duce până la loterie să „mineze” mărunțiș la aparate. Ia să vedem! Trec strada, îmi lipesc nasul de geamul loteriei și, într-adevăr, îl descopăr pe moșuleț instalat picior peste picior pe scaunul de bar din fața unui aparat pe ecranul căruia se învârtea o ruletă. Îl privesc concentrat, testându-mi capacitățile telepatice de a-l face să-și întoarcă ochii spre mine. Nu după mult timp, fie intenționat, fie întâmplător, omul se ridică în picioare și se întoarce cu spatele, continuând să joace. Ca să nu creadă cumva că-i urmăresc socotelile, mă întorc și eu cu spatele și, dându-mi seama că va fi de stat, mă reazem de pervazul geamului loteriei. Cățelușa se lungește și ea pe asfalt, cu privirea țintă spre magazinul cu mâncare de peste drum, scoțând din când în când câte-un scâncet de nerăbdare. -Ia latră tu mai tare, îi zic, poate-așa te-aude jupânul mai repede! Pentru că am un câine fotogenic și un chip cu nimic mai prejos decât el, am straniul talent ca, dacă mă așez într-un loc cu patrupedul, să-i fac și pe alții care ne văd să se oprească în același loc. De data asta, pică-n plasă un gunoier care venea din lungul drumului și se îndrepta spre piață, împingând un cărucior utilitar compus din două pubele și mai multe compartimente. În tomberonul din față, printre multe alte deșeuri, trona în poziție verticală un manechin feminin, fără cap, dar cu piept, îmbrăcat cu o textilă neagră, mulată strâns pe „trup” și, mai ales, pe părțile-i proeminente. Gunoierul o ținea de mascotă a „ambarcațiunii” lui, la fel cum vechile corăbii aveau în partea din față sculptat câte un cap de lebădă sau de dragon, făcând ca toată construcția din spatele gâtului proeminent să pară a fi corpul supradimensionat al unui monstru marin. Așa naviga și gunoierul nostru cu naiada lui cu bust de femeie și trup de pubelă! Parc-aș fi pus mâna pe telefon să-i fac o poză, dar m-am sfiit de matahala de om cu porniri lubrice. Oprindu-se o clipă în fața noastră, privi năuc spre loterie, de parcă și el îl căuta din priviri pe moșulețul instalat la ruletă dincolo de geam. Dar nu avu de stat prea mult, că din sens contrar, dinspre piață, apăru un coleg de breaslă care dădu mâna cu el și se uită interogativ la „persoana” decapitată, proțăpită în fața căruțului, cu ugerul în vânt. -E prietena mea, îi zise, cu mândrie, grăsanul care împingea căruciorul. Să nu-mi spui că vrei și tu s-o f**i, adăugă el, trăgându-i ostentativ trunchiul afară din pubelă. Efectul vizual fu extrem de comic: de unde te-ai fi așteptat ca, de la brâu în jos, să se ițească niște picioare de plastic, dimpotrivă, la mijlocul arcului coapselor manechinul se termina brusc, sub bazin atârnându-i un ax lung și subțire care, probabil, servea la îmbinarea cu o pereche de craci sau pur și simplu cu raftul unei vitrine care, în cazul acesta, erau suplinite de corpul tomberonului, dublându-i în mod iluzoriu „naiadei” statura. -Mai ceva ca robotul Ion al premierului Ciucă! Am exclamat eu de pe margini, făcând referire la așa-zisul consilier guvernamental „onorific”, înalt cât o oglindă lipită de ușa dulapului, dar total lipsit de picioare sau de roți, dar, în schimb, dotat cu Inteligență Artificială. -Măcar prietena mea are țâțe, se răsti la mine gunoierul. Într-adevăr, „prietena” lui Ciucă era plată ca luciul oglinzii, ba mai purta și nume de bărbat... Cei doi gunoieri plecară, pălăvrăgind, spre piață, nu înainte de a instala din nou manechina la locu-i de cinste, de unde primul o împingea cu tot cu „roaba” compusă din două recipiente. Estimp, ușa loteriei se deschise și în pragu-i se ivi moșulețul meu, cu un teanc de bancnote în mână și cu întrebarea pe buze: -Pe mine mă așteptai? -Da, vă rog frumos, am venit după bobițe... Cățelul a înviat brusc și a traversat strada mai mult pe labele din spate, srijinindu-se, vertical, cu gâtul în lesă. Moșul avea, pe lângă teancul de bancnote pe care le ducea înapoi în magazin cu dobândă negativă, și un inel de chei cu care deschise mai întâi obloanele și mai apoi yala ușii de la intrare. Câinele se năpusti înăuntru înaintea tuturor. Am cotrobăit prin sacii din care moșul vindea furaj vărsat după o pungă cu bobițe potrivite. Când să achit, îmi întinde, ca bonus, un fel de os de ros sintetic, ca o tijă cu secțiunea în formă de x: -Pe ăsta să i-l dai afară, îmi spuse, dându-mi de înțeles că mistuirea lui va dura mai mult decât cea a „recompenselor” mărunte cu care a reușit, de-a lungul timpului, să-mi fidelizeze câinele. Suplimentar, adăugă: Mi le-a adus la magazin un client căruia i-a murit de curând câinele. I-a rămas după el un pachet și jumătate de oscioare pe care mi le-a dat mie să le dau de pomană. -Bogdaproste! Să-i fie țărâna ușoară! Am ieșit cam repejor din prăvălie, odată cu vânzătorul care a tras din nou obloanele. Pe de-o parte eram fericit că așteptarea mea a fost încununată de roade, pe de altă parte, mi-a venit un gând: Dar dacă răposatul a murit nu de bătrănețe, ci de indigestie? Hotărât lucru, o vreme n-o să-mi mai hrănesc câinele cu bobițe! O luai din loc spre piață, pe urma ambarcațiunii cu naiadă, care dispăruse cu desăvârșire, ca o corabie-fantomă în ceața înserării blestemate.

Cielo

Moșul care ține magazinul cu hrană pentru animale adeseori chiulește de la tejghea și trece drumul la oficiul Loteriei Române, unde-și mai omoară și el urâtul. Am trecut într-o zi să cumpăr bobițe cățelului și-am găsit ușa închisă, deși, conform programului, trebuia să fie deschis. Cunoscându-i patima moșului, am mai stat câteva momente și n-am greșit: curând l-am văzut trecând pe zebră, fluturându-și cheile, ca să-mi deschidă. -Cum merge norocul azi? -Eh, stau și eu la aparat, cu un ochi pe ecran și cu unul pe geam la magazin, mai bag mărunțiș să treacă timpul... Decât să șed singur cuc la tejghea, unde oricum nu trece mai nimeni pe la ora asta... -Și-ați câștigat ceva pân-acum? -Azi nu! Dar dacă-ți spun ce-am pățit odată... M-am jurat că eu în loterie niciodată nu mai calc! Și nici n-am mai călcat vreo 15 ani... Prin anii ’90 mai jucam la Loto 6 din 49, plăteam bilete din alea simplificate, cu șanse mai mari de câștig! Dar pe vremea aia erau mult mai ieftine, nu ca acuma, vreo 200 de lei unul... Ei, și odată mi-am încercat norocul la o tragere cu premiul cel mare un Cielo. Știi ce erau Cielo-urile? -Ba bine că nu! Când eram eu mic toată lumea mergea cu Dacia, automobilul național, și numai baștanii mergeau cu (Daewoo) Cielo. Am văzut mașina asta mai mult prin reclame la televizor decât pe stradă! -Ei, eu nu mergeam cu Dacia, aveam pe vremea aia două Oltcit-uri, unul al meu și unul al nevesti-mii. Și mi se scurgeau ochii după Cielo ăla scos la bătaie la loterie, costa pe vremea aia vreo 21 de milioane... Am băgat talon la Loto 6 din 49 și într-o vineri, când s-au anunțat rezultatele extragerii la televiziune – că pe vremea aia nu era Internet pe la noi – numai văd că-mi ies toate cele 6 numere la rând! Pfaai, am simțit c-a picat cerul pe mine! Tot weekendul mi-am făcut vise despre mașină, cum o luăm, de ce culoare... Dar a trebuit să aștept până luni, când deschidea la Loterie. Ei bine, la prima oră din prima zi a săptămânii, m-am dus la agenția din Centru și i-am dat caseriței buletinul de identitate și talonul cu toate cele 6 numere bifate. Și numai ce aud că-mi zice: stai, dom’le, nu te ambala, că n-ai picat pe schemă! Așa, doar cu numerele bune, avem mai mulți ca dumneata pe țară! Când am auzit, să mi se facă rău, nu alta! Bine că tot am luat ceva bani, dar nu cât de-un Cielo, ci cam cât jumate de autoturism obișnuit... -Nu-i rău nici asta, vorba unui sas: sunt bani pe care îi iei, nu-i dai... -Vai, dar așa de tare m-am dezumflat, că am zis că toată viața eu în Loterie nu mai calc! Dar acuma ce să fac, dacă aici am magazinul peste drum de ea? Uneori stau ceasuri întregi și nu intră nimeni. Îmi zic: mai pip o țigare și mă duc o țâră până dincolo, mai joc niște mărunți! Dar niciodată bani mari n-am mai băgat... Uite, numai săptămâna trecută stăteam pe picior de plecare, una să mai pip și dacă nu vine nimeni, să mă duc! Și de ciudă că n-a intrat nimenea, zic: las’, mai pip încă una! Și când eram la a doua, numai odată intră o cucoană și-mi cumpără o cușcă de pisici de 90 de lei! Ei, vezi? Dacă plecam după prima țigare, pierdeam o comandă babană! -Nebănuitele beneficii ale fumatului... Pe de-o parte, că pe de alta, doar doi plămâni aveți, iar dacă se strică, nu-i puteți înlocui ca pe piesele de schimb de la Cielo! -Lasă, că asta-mi spune și doctorul, dar dacă mâncare nu, pipă nu, aia nu, aia nu, la ce bun să mai trăiești? În timpul ăsta intră pe ușă o cucoană cu un bișon în brațe și mă văd nevoit să ies afară din magazin, căci cățelul meu se uita cu prea mult inter