Cielo utilitar, varianta de salubritate

Într-o zi am întârziat rău de tot să fac aprovizionarea cu bobițe pentru câine. Am ajuns la ora 16:10, știind că magazinul închide la și jumătate. Totul era deja ferecat, obloanele, trase. Ce să mă fac? Mi-am amintit că vânzătorul mi se destăinuise la vizita anterioară că, uneori, când se plictisește că n-are clienți, se duce până la loterie să „mineze” mărunțiș la aparate. Ia să vedem! Trec strada, îmi lipesc nasul de geamul loteriei și, într-adevăr, îl descopăr pe moșuleț instalat picior peste picior pe scaunul de bar din fața unui aparat pe ecranul căruia se învârtea o ruletă. Îl privesc concentrat, testându-mi capacitățile telepatice de a-l face să-și întoarcă ochii spre mine. Nu după mult timp, fie intenționat, fie întâmplător, omul se ridică în picioare și se întoarce cu spatele, continuând să joace. Ca să nu creadă cumva că-i urmăresc socotelile, mă întorc și eu cu spatele și, dându-mi seama că va fi de stat, mă reazem de pervazul geamului loteriei. Cățelușa se lungește și ea pe asfalt, cu privirea țintă spre magazinul cu mâncare de peste drum, scoțând din când în când câte-un scâncet de nerăbdare. -Ia latră tu mai tare, îi zic, poate-așa te-aude jupânul mai repede! Pentru că am un câine fotogenic și un chip cu nimic mai prejos decât el, am straniul talent ca, dacă mă așez într-un loc cu patrupedul, să-i fac și pe alții care ne văd să se oprească în același loc. De data asta, pică-n plasă un gunoier care venea din lungul drumului și se îndrepta spre piață, împingând un cărucior utilitar compus din două pubele și mai multe compartimente. În tomberonul din față, printre multe alte deșeuri, trona în poziție verticală un manechin feminin, fără cap, dar cu piept, îmbrăcat cu o textilă neagră, mulată strâns pe „trup” și, mai ales, pe părțile-i proeminente. Gunoierul o ținea de mascotă a „ambarcațiunii” lui, la fel cum vechile corăbii aveau în partea din față sculptat câte un cap de lebădă sau de dragon, făcând ca toată construcția din spatele gâtului proeminent să pară a fi corpul supradimensionat al unui monstru marin. Așa naviga și gunoierul nostru cu naiada lui cu bust de femeie și trup de pubelă! Parc-aș fi pus mâna pe telefon să-i fac o poză, dar m-am sfiit de matahala de om cu porniri lubrice. Oprindu-se o clipă în fața noastră, privi năuc spre loterie, de parcă și el îl căuta din priviri pe moșulețul instalat la ruletă dincolo de geam. Dar nu avu de stat prea mult, că din sens contrar, dinspre piață, apăru un coleg de breaslă care dădu mâna cu el și se uită interogativ la „persoana” decapitată, proțăpită în fața căruțului, cu ugerul în vânt. -E prietena mea, îi zise, cu mândrie, grăsanul care împingea căruciorul. Să nu-mi spui că vrei și tu s-o f**i, adăugă el, trăgându-i ostentativ trunchiul afară din pubelă. Efectul vizual fu extrem de comic: de unde te-ai fi așteptat ca, de la brâu în jos, să se ițească niște picioare de plastic, dimpotrivă, la mijlocul arcului coapselor manechinul se termina brusc, sub bazin atârnându-i un ax lung și subțire care, probabil, servea la îmbinarea cu o pereche de craci sau pur și simplu cu raftul unei vitrine care, în cazul acesta, erau suplinite de corpul tomberonului, dublându-i în mod iluzoriu „naiadei” statura. -Mai ceva ca robotul Ion al premierului Ciucă! Am exclamat eu de pe margini, făcând referire la așa-zisul consilier guvernamental „onorific”, înalt cât o oglindă lipită de ușa dulapului, dar total lipsit de picioare sau de roți, dar, în schimb, dotat cu Inteligență Artificială. -Măcar prietena mea are țâțe, se răsti la mine gunoierul. Într-adevăr, „prietena” lui Ciucă era plată ca luciul oglinzii, ba mai purta și nume de bărbat... Cei doi gunoieri plecară, pălăvrăgind, spre piață, nu înainte de a instala din nou manechina la locu-i de cinste, de unde primul o împingea cu tot cu „roaba” compusă din două recipiente. Estimp, ușa loteriei se deschise și în pragu-i se ivi moșulețul meu, cu un teanc de bancnote în mână și cu întrebarea pe buze: -Pe mine mă așteptai? -Da, vă rog frumos, am venit după bobițe... Cățelul a înviat brusc și a traversat strada mai mult pe labele din spate, srijinindu-se, vertical, cu gâtul în lesă. Moșul avea, pe lângă teancul de bancnote pe care le ducea înapoi în magazin cu dobândă negativă, și un inel de chei cu care deschise mai întâi obloanele și mai apoi yala ușii de la intrare. Câinele se năpusti înăuntru înaintea tuturor. Am cotrobăit prin sacii din care moșul vindea furaj vărsat după o pungă cu bobițe potrivite. Când să achit, îmi întinde, ca bonus, un fel de os de ros sintetic, ca o tijă cu secțiunea în formă de x: -Pe ăsta să i-l dai afară, îmi spuse, dându-mi de înțeles că mistuirea lui va dura mai mult decât cea a „recompenselor” mărunte cu care a reușit, de-a lungul timpului, să-mi fidelizeze câinele. Suplimentar, adăugă: Mi le-a adus la magazin un client căruia i-a murit de curând câinele. I-a rămas după el un pachet și jumătate de oscioare pe care mi le-a dat mie să le dau de pomană. -Bogdaproste! Să-i fie țărâna ușoară! Am ieșit cam repejor din prăvălie, odată cu vânzătorul care a tras din nou obloanele. Pe de-o parte eram fericit că așteptarea mea a fost încununată de roade, pe de altă parte, mi-a venit un gând: Dar dacă răposatul a murit nu de bătrănețe, ci de indigestie? Hotărât lucru, o vreme n-o să-mi mai hrănesc câinele cu bobițe! O luai din loc spre piață, pe urma ambarcațiunii cu naiadă, care dispăruse cu desăvârșire, ca o corabie-fantomă în ceața înserării blestemate.