mersultreburilor

Despre Suflet

Despre suflet nu se vorbeste niciodata. Toate preocuparile zilnice converg in jurul saturarii stomacului si asigurarii confortului corpului fizic – caldura, apa calda, electricitatea, imbracaminte, incaltaminte, diverse obiecte sau servicii. Mai mult, din cauza convertibilitatii atat a nevoilor, cat si a activitatilor noastre in bani, preocuparile noastre zilnice converg in jurul castigarii banilor. Si cu sufletul cum ramane? Sufletul se hraneste si el, indirect, din banii pe care ii castigam – cu un concert, o carte, o vacanta, un dar facut altcuiva... Totusi, foarte putin, prin comparatie cu nevoile corpului. De aceea, in societatea noastra consumerista, avem corpuri obeze si suflete malnutrite. Cu toate astea, corpul si nevoile lui incap foarte bine, la final, intre patru scanduri. Adevaratul sens al vietii incepe abia atunci cand ne decidem sa investim preponderent in suflet, in “lucrul cel nemuritor”. Adevarat, veti spune, dar literatura, arta, muzica nu tin de foame. Depinde care este foamea voastra prioritara: cea de proteina sau cea de Absolut. Nu va infometati sufletul prea mult, caci spitalele de nebuni au devenit prea-pline de flamanzi sufleteste, la fel cum cimitirele, de satui trupeste!Despre suflet nu se vorbeste niciodata. Toate preocuparile zilnice converg in jurul saturarii stomacului si asigurarii confortului corpului fizic – caldura, apa calda, electricitatea, imbracaminte, incaltaminte, diverse obiecte sau servicii. Mai mult, din cauza convertibilitatii atat a nevoilor, cat si a activitatilor noastre in bani, preocuparile noastre zilnice converg in jurul castigarii banilor. Si cu sufletul cum ramane? Sufletul se hraneste si el, indirect, din banii pe care ii castigam – cu un concert, o carte, o vacanta, un dar facut altcuiva... Totusi, foarte putin, prin comparatie cu nevoile corpului. De aceea, in societatea noastra consumerista, avem corpuri obeze si suflete malnutrite. Cu toate astea, corpul si nevoile lui incap foarte bine, la final, intre patru scanduri. Adevaratul sens al vietii incepe abia atunci cand ne decidem sa investim preponderent in suflet, in “lucrul cel nemuritor”. Adevarat, veti spune, dar literatura, arta, muzica nu tin de foame. Depinde care este foamea voastra prioritara: cea de proteina sau cea de Absolut. Nu va infometati sufletul prea mult, caci spitalele de nebuni au devenit prea-pline de flamanzi sufleteste, la fel cum cimitirele, de satui trupeste!

Cielo utilitar, varianta de salubritate

Într-o zi am întârziat rău de tot să fac aprovizionarea cu bobițe pentru câine. Am ajuns la ora 16:10, știind că magazinul închide la și jumătate. Totul era deja ferecat, obloanele, trase. Ce să mă fac? Mi-am amintit că vânzătorul mi se destăinuise la vizita anterioară că, uneori, când se plictisește că n-are clienți, se duce până la loterie să „mineze” mărunțiș la aparate. Ia să vedem! Trec strada, îmi lipesc nasul de geamul loteriei și, într-adevăr, îl descopăr pe moșuleț instalat picior peste picior pe scaunul de bar din fața unui aparat pe ecranul căruia se învârtea o ruletă. Îl privesc concentrat, testându-mi capacitățile telepatice de a-l face să-și întoarcă ochii spre mine. Nu după mult timp, fie intenționat, fie întâmplător, omul se ridică în picioare și se întoarce cu spatele, continuând să joace. Ca să nu creadă cumva că-i urmăresc socotelile, mă întorc și eu cu spatele și, dându-mi seama că va fi de stat, mă reazem de pervazul geamului loteriei. Cățelușa se lungește și ea pe asfalt, cu privirea țintă spre magazinul cu mâncare de peste drum, scoțând din când în când câte-un scâncet de nerăbdare. -Ia latră tu mai tare, îi zic, poate-așa te-aude jupânul mai repede! Pentru că am un câine fotogenic și un chip cu nimic mai prejos decât el, am straniul talent ca, dacă mă așez într-un loc cu patrupedul, să-i fac și pe alții care ne văd să se oprească în același loc. De data asta, pică-n plasă un gunoier care venea din lungul drumului și se îndrepta spre piață, împingând un cărucior utilitar compus din două pubele și mai multe compartimente. În tomberonul din față, printre multe alte deșeuri, trona în poziție verticală un manechin feminin, fără cap, dar cu piept, îmbrăcat cu o textilă neagră, mulată strâns pe „trup” și, mai ales, pe părțile-i proeminente. Gunoierul o ținea de mascotă a „ambarcațiunii” lui, la fel cum vechile corăbii aveau în partea din față sculptat câte un cap de lebădă sau de dragon, făcând ca toată construcția din spatele gâtului proeminent să pară a fi corpul supradimensionat al unui monstru marin. Așa naviga și gunoierul nostru cu naiada lui cu bust de femeie și trup de pubelă! Parc-aș fi pus mâna pe telefon să-i fac o poză, dar m-am sfiit de matahala de om cu porniri lubrice. Oprindu-se o clipă în fața noastră, privi năuc spre loterie, de parcă și el îl căuta din priviri pe moșulețul instalat la ruletă dincolo de geam. Dar nu avu de stat prea mult, că din sens contrar, dinspre piață, apăru un coleg de breaslă care dădu mâna cu el și se uită interogativ la „persoana” decapitată, proțăpită în fața căruțului, cu ugerul în vânt. -E prietena mea, îi zise, cu mândrie, grăsanul care împingea căruciorul. Să nu-mi spui că vrei și tu s-o f**i, adăugă el, trăgându-i ostentativ trunchiul afară din pubelă. Efectul vizual fu extrem de comic: de unde te-ai fi așteptat ca, de la brâu în jos, să se ițească niște picioare de plastic, dimpotrivă, la mijlocul arcului coapselor manechinul se termina brusc, sub bazin atârnându-i un ax lung și subțire care, probabil, servea la îmbinarea cu o pereche de craci sau pur și simplu cu raftul unei vitrine care, în cazul acesta, erau suplinite de corpul tomberonului, dublându-i în mod iluzoriu „naiadei” statura. -Mai ceva ca robotul Ion al premierului Ciucă! Am exclamat eu de pe margini, făcând referire la așa-zisul consilier guvernamental „onorific”, înalt cât o oglindă lipită de ușa dulapului, dar total lipsit de picioare sau de roți, dar, în schimb, dotat cu Inteligență Artificială. -Măcar prietena mea are țâțe, se răsti la mine gunoierul. Într-adevăr, „prietena” lui Ciucă era plată ca luciul oglinzii, ba mai purta și nume de bărbat... Cei doi gunoieri plecară, pălăvrăgind, spre piață, nu înainte de a instala din nou manechina la locu-i de cinste, de unde primul o împingea cu tot cu „roaba” compusă din două recipiente. Estimp, ușa loteriei se deschise și în pragu-i se ivi moșulețul meu, cu un teanc de bancnote în mână și cu întrebarea pe buze: -Pe mine mă așteptai? -Da, vă rog frumos, am venit după bobițe... Cățelul a înviat brusc și a traversat strada mai mult pe labele din spate, srijinindu-se, vertical, cu gâtul în lesă. Moșul avea, pe lângă teancul de bancnote pe care le ducea înapoi în magazin cu dobândă negativă, și un inel de chei cu care deschise mai întâi obloanele și mai apoi yala ușii de la intrare. Câinele se năpusti înăuntru înaintea tuturor. Am cotrobăit prin sacii din care moșul vindea furaj vărsat după o pungă cu bobițe potrivite. Când să achit, îmi întinde, ca bonus, un fel de os de ros sintetic, ca o tijă cu secțiunea în formă de x: -Pe ăsta să i-l dai afară, îmi spuse, dându-mi de înțeles că mistuirea lui va dura mai mult decât cea a „recompenselor” mărunte cu care a reușit, de-a lungul timpului, să-mi fidelizeze câinele. Suplimentar, adăugă: Mi le-a adus la magazin un client căruia i-a murit de curând câinele. I-a rămas după el un pachet și jumătate de oscioare pe care mi le-a dat mie să le dau de pomană. -Bogdaproste! Să-i fie țărâna ușoară! Am ieșit cam repejor din prăvălie, odată cu vânzătorul care a tras din nou obloanele. Pe de-o parte eram fericit că așteptarea mea a fost încununată de roade, pe de altă parte, mi-a venit un gând: Dar dacă răposatul a murit nu de bătrănețe, ci de indigestie? Hotărât lucru, o vreme n-o să-mi mai hrănesc câinele cu bobițe! O luai din loc spre piață, pe urma ambarcațiunii cu naiadă, care dispăruse cu desăvârșire, ca o corabie-fantomă în ceața înserării blestemate.

Cielo

Moșul care ține magazinul cu hrană pentru animale adeseori chiulește de la tejghea și trece drumul la oficiul Loteriei Române, unde-și mai omoară și el urâtul. Am trecut într-o zi să cumpăr bobițe cățelului și-am găsit ușa închisă, deși, conform programului, trebuia să fie deschis. Cunoscându-i patima moșului, am mai stat câteva momente și n-am greșit: curând l-am văzut trecând pe zebră, fluturându-și cheile, ca să-mi deschidă. -Cum merge norocul azi? -Eh, stau și eu la aparat, cu un ochi pe ecran și cu unul pe geam la magazin, mai bag mărunțiș să treacă timpul... Decât să șed singur cuc la tejghea, unde oricum nu trece mai nimeni pe la ora asta... -Și-ați câștigat ceva pân-acum? -Azi nu! Dar dacă-ți spun ce-am pățit odată... M-am jurat că eu în loterie niciodată nu mai calc! Și nici n-am mai călcat vreo 15 ani... Prin anii ’90 mai jucam la Loto 6 din 49, plăteam bilete din alea simplificate, cu șanse mai mari de câștig! Dar pe vremea aia erau mult mai ieftine, nu ca acuma, vreo 200 de lei unul... Ei, și odată mi-am încercat norocul la o tragere cu premiul cel mare un Cielo. Știi ce erau Cielo-urile? -Ba bine că nu! Când eram eu mic toată lumea mergea cu Dacia, automobilul național, și numai baștanii mergeau cu (Daewoo) Cielo. Am văzut mașina asta mai mult prin reclame la televizor decât pe stradă! -Ei, eu nu mergeam cu Dacia, aveam pe vremea aia două Oltcit-uri, unul al meu și unul al nevesti-mii. Și mi se scurgeau ochii după Cielo ăla scos la bătaie la loterie, costa pe vremea aia vreo 21 de milioane... Am băgat talon la Loto 6 din 49 și într-o vineri, când s-au anunțat rezultatele extragerii la televiziune – că pe vremea aia nu era Internet pe la noi – numai văd că-mi ies toate cele 6 numere la rând! Pfaai, am simțit c-a picat cerul pe mine! Tot weekendul mi-am făcut vise despre mașină, cum o luăm, de ce culoare... Dar a trebuit să aștept până luni, când deschidea la Loterie. Ei bine, la prima oră din prima zi a săptămânii, m-am dus la agenția din Centru și i-am dat caseriței buletinul de identitate și talonul cu toate cele 6 numere bifate. Și numai ce aud că-mi zice: stai, dom’le, nu te ambala, că n-ai picat pe schemă! Așa, doar cu numerele bune, avem mai mulți ca dumneata pe țară! Când am auzit, să mi se facă rău, nu alta! Bine că tot am luat ceva bani, dar nu cât de-un Cielo, ci cam cât jumate de autoturism obișnuit... -Nu-i rău nici asta, vorba unui sas: sunt bani pe care îi iei, nu-i dai... -Vai, dar așa de tare m-am dezumflat, că am zis că toată viața eu în Loterie nu mai calc! Dar acuma ce să fac, dacă aici am magazinul peste drum de ea? Uneori stau ceasuri întregi și nu intră nimeni. Îmi zic: mai pip o țigare și mă duc o țâră până dincolo, mai joc niște mărunți! Dar niciodată bani mari n-am mai băgat... Uite, numai săptămâna trecută stăteam pe picior de plecare, una să mai pip și dacă nu vine nimeni, să mă duc! Și de ciudă că n-a intrat nimenea, zic: las’, mai pip încă una! Și când eram la a doua, numai odată intră o cucoană și-mi cumpără o cușcă de pisici de 90 de lei! Ei, vezi? Dacă plecam după prima țigare, pierdeam o comandă babană! -Nebănuitele beneficii ale fumatului... Pe de-o parte, că pe de alta, doar doi plămâni aveți, iar dacă se strică, nu-i puteți înlocui ca pe piesele de schimb de la Cielo! -Lasă, că asta-mi spune și doctorul, dar dacă mâncare nu, pipă nu, aia nu, aia nu, la ce bun să mai trăiești? În timpul ăsta intră pe ușă o cucoană cu un bișon în brațe și mă văd nevoit să ies afară din magazin, căci cățelul meu se uita cu prea mult interes la brațele madamei și am ghicit că următoarea lui mișcare va fi una de escaladare... Al naibii moș, îmi zic în sinea mea: și două mașini, și două magazine (căci nu doar pe cel pentru animale de companie îl avea, ci și pe unul cu articole de pescuit), și păcănele și bilete la loto! Dar tipul ăsta de oameni sunt parcă predestinați să-nvârtă banii, că dacă nu învârt nimic nici liniște n-au... Curând după discuția asta am întâlnit un Cielo într-o parcare și l-am privit cu milă: O mașină cam joasă pentru vremurile de-acum, caroseria destul de afectată, nimic nu pare a o deosebi de Dacie în afara fotoliilor parcă mai spațioase. Și a firmei! Căci firma Daewoo e mai cunoscută pe plan mondial și nu doar pentru automobile... Dar la un moment dat, prin anii 2000 – 2010, a dispărut fie prin desființare, fie prin preluare de către o altă companie. Cert e că cel mai ieftin autoturism Daewoo, Matizul, a reapărut în variantă nouă, cu mici modificări la design, sub sigla Chevrolet Spark. Nimic nu-i veșnic! Dar, când te uiți la idolii anilor ’90, la Cielo și la surata lui, Nubira, ca la niște piticanii demodate, îți dai seama cât de mult a trecut timpul și cum s-a schimbat moda... M-am întors acasă cu o pungă de boabe pentru cățel și o sugestie de lectură pentru mine: Două loturi (lozuri), de Ion Luca Caragiale. După ce mi-o reîmprospătez, o să i-o duc și negustorului meu vițios ca s-o citească. Vorba aia, mai există și cărți care nu-s de joc!

La pas prin Muzeul Locomotivelor cu aburi

Despre locomotivele cu aburi am aflat din desene animate sau filme. Cei mai bătrâni dintre noi și le amintesc și de pe căile ferate ale patriei, unde au funcționat până prin 1970. Ocazional, până prin anii '90, au mai fost folosite pentru substituirea modelelor Diesel-electrice în caz de avarie sau cu ocazia unor înzăpeziri de care locomotivele mai noi nu puteau trece. Astăzi, mai există locomotive cu aburi în serviciu doar pe linii înguste cu destinație turistică: Maramureș, Bucovina, Hunedoara, Sibiu, Covasna. De obicei, e vorba de liniile montane ce deserveau foste exploatări forestiere, dar nu numai. De pildă, traseul Mocăniței Hârtibaciului unea satele de pe valea unui râu din județul Sibiu, trecând prin Agnita și având drept capete Sibiul și Sighișoara. Era o linie de transport călători, dar și marfă, inaugurată la 1910 în Transilvania de fosta administrație austro-ungară. Zece ani mai târziu, ea trecea din patrimoniul MAV în cel al CFR. După 1960, partea dinspre Agnita spre Sighișoara s-a desființat, în timp ce tronsonul Agnita-Sibiu a mai fost operat de CFR cu locomotive Diesel până prin anii 2000, când a fost închis din lipsă de rentabilitate (firmele de transport rutier reușind să asigure viteze mai bune la prețuri mai mici). După 2007, Asociația “Prietenii Mocăniței Hârtibaciului” a reușit să înscrie linia ferată cu ecartament îngust dintre Sibiu și Agnita în lista de monumente istorice a statului român, punând, astfel, o stavilă furturilor de “fier vechi”, care au făcut linia nesigur de circulat în afara unor mici tronsoane mai bine conservate. În paralel, voluntarii asociației au reparat daunele provocate liniei, extinzând an de an numărul de kilometri pe care se poate circula: mai întâi cu o drezină motorizată, apoi cu o locomotivă Diesel, renovând și câteva din vechile vagoane de călători. În 2010, cu ocazia împlinirii Centenarului liniei ferate înguste Sibiu-Agnita, Prietenii Mocăniței Hârtibaciului au închiriat o locomotivă cu aburi, realizând deplasări cu aceasta și unul dintre vagoanele CFR pe un traseu de numai câțiva kilometri, între Agnita și Hosman. Ulterior, traseul practicabil a fost extins an de an, inclusiv pe partea lui dinspre Sibiu, între Cornățel și Vurpăr.

Dar, să ne întoarcem la povestea Muzeului Locomotivelor cu Aburi din gara Sibiului! Aici au fost adunate începând cu anul 1994 peste 10 exemplare, de toate mărimile, vechimile și proveniențele: de la micile mocănițe de linie îngustă până la locomotive uriașe, cu “iuțeala maximă” de 60 – 90 km/h, de la exemplare austro-ungare de secol XIX târziu și până la locomotive germane sau românești interbelice ori postbelice. Prima locomotivă care ne întâmpină pe alee este o mocăniță din Galiția anului 1908, actualmente un teritoriu al Ucrainei. Fapt care nu are nici o legătură cu propaganda actualului război, căci locomotiva “ucraineană” a fost expusă pe aleea principală a muzeului sibian în ultimii aproape 30 de ani. Dacă mocănița aceasta era folosită pe linii cu ecartament îngust, așa cum existau în mai toate provinciile montane ale defunctului Imperiu Austro-Ungar, prima locomotivă din stânga porții de intrare, aflată cumva în plan secund, este o mașinărie mai impozantă, de linie ferată cu ecartament normal, dispunând și de un mecanism cu cremalieră pentru a face posibilă înaintarea pe trasee în pantă. Aceasta e renumită și pentru că a fost folosită la turnarea filmului românesc “Artista, dolarii și ardelenii”. Alte comori ale muzeului sunt un plug pentru îndepărtat zăpada și o macara, ambele acționate de forța aburului. Cea de-a doua și-a dovedit utilitatea în al Doilea Război Mondial, când a intervenit pentru reparații la liniile afectate de bombardamente. Majoritatea locomotivelor expuse în aer liber au fost vedete fie în primul, fie în al doilea război mondial, dar și pe timp de pace transportând lemnul din zonele forestiere sau chiar și remorcând banalele vagoane de persoane pe cuprinsul țării. Ele au aparținut unor depouri precum Sibiu, Brașov, București, Galați, Iași etc. Pe mai multe modele se pot vedea însemnele Atelierelor Reșița. În afara celor expuse lângă depoul gării mari, mai există o mașină cu aburi care își doarme bătrânețile în Muzeul Satului din Dumbrava Sibiului: e vorba de locomobila pe roți de tractor, folosită cândva ca utilaj agricol.

Când ne gândim la locomotiva cu aburi, ne gândim la un fel de sobă cuplată la un cazan cu apă aflat sub presiune, totul instalat pe o platformă cu roți, având un far și un coș de evacuare impozant (el trebuia să fie cât mai lung, pentru ca fumul gros și negru să fie evacuat pe deasupra acoperișului cabinei și a vagoanelor din spate. Cărbunii sau lemnele și apa sunt ingredientele pe care le consumă o locomotivă cu abur pentru a funcționa. Combustibilul solid e stocat în partea din spate a cabinei, într-un recipient numit tender. Apa era furnizată în fiecare gară printr-un stâlp compus din țevi metalice și având în vârf un felinar. Focul din focarul amplasat în cabină ridica temperatura și presiunea apei din cazanul orizontal care formează botul locomotivei. Aceasta nu putea porni până când presiunea nu creștea suficient, lucru măsurabil printr-un cadran numit manometru, motiv pentru care focul trebuia aprins cu mult timp înaintea orei de plecare (locomotiva nu era o mașină capabilă să demareze instant). Atunci când apa atingea căldura de fierbere, ajungând din stare lichidă în stare gazoasă, aburul provenit din cazan era eliberat controlat printr-o supapă, declanșând un piston care acționa roțile locomotivei. În afară de energie cinetică, mașinăria producea energie electrică pentru faruri și energie termică – aburul rezidual putea fi captat și distribuit printr-o instalație care, cuplată la instalația vagoanelor, asigura încălzirea acestora în sezonul rece. Inutil să spunem că încălzirea personalului operant era asigurată tot timpul anului – din păcate chiar și în lunile toride de vară, ceea ce putea face condusul locomotivelor un iad. Spre deosebire de locomotivele moderne, conduse de un singur om, cele cu aburi aveau nevoie de doi coechipieri: Mecanicul care se ocupa de condus și fochistul care întreținea focul. El avea numele de “chauffeur” (încălzitor) la primele autoturisme care foloseau același tip de motor termic, de unde ne-a rămas până azi cuvântul “șofer”. Evident, “șofeurul” nu se ocupa de “șofat”, ci de alimentarea focarului, condusul revenind orgoliosului proprietar al mașinii, de obicei un latifundiar, bancher sau ofițer superior – căci nu oricine își permitea un automobil la începutul secolului XX, supra-numit și “secolul vitezei”.

Deși motoarele cu aburi erau atât de simple și de bune la toate, aspectul lor deficitar era dependența de cărbune și de un întreg sistem minier de extracție și aprovizionare, iar reziduurile eliberate în atmosferă în urma arderii combustibilului fosil erau destul de poluante.

Pe de altă parte, un tren cu aburi putea fi observat de la mare depărtare după coloana de fum negru pe care coșul locomotivei o elibera în aer, alături de inconfundabilul șuierat al claxonului, acționat, bineînțeles, tot de forța aburului. O amintire de neuitat pentru câteva generații de oameni din epoca industrială, alături de pufăitul locomotivei și aerul său de mister dat de eliberarea presiunii pe sub roți, la capătul peronului. Așa-i că vă vine să vă întoarceți în timp, pe vremea străbunicilor voștri?

Well, this is my first post, so I'll write it in English. Afterwards, I'll use my native language. I am a Romanian Microsoft Lumia user who wants to write down and publish his thoughts from his Windows Phone. Which is almost an impossible mission. Windows Phone OS has been discontinued by its' manufacturer, so I can't install some new apps on my smartphone. The only Internet browser is an obsolete one, Internet Explorer (non-upgradable to Edge), on which most of the modern social media or blogging sites do not work anymore. Not even Blogspot, the simpliest of them all. Imagine how grateful I am today to discover this beautiful and unique blogging site: Write.as. It fits my basic necessities in therms of writing and publishing, and it magically works on my ancient Internet Explorer browser. I started a trial account, but I would like to keep it free, because I come from a poor country and have no income for the moment. I even don't need the advanced features of a Pro account, all I need is to publish text and photo simple posts on a daily basis on this blog. I'd be grateful to somehow manage to obtain a free invitation from a community based on Write.as. If this won't be possible, I will be forced to terminate my account on its' 14th day. Not without a pain of regret in my heart. But let's hope this could be a new beginning for a young and unemployed writer!